În perioada interbelică, după Marea Unire din 1918, societatea românească intră într-un proces de modernizare care cuprinde toate domeniile ei. În „Micul Paris”, cum era supranumit Bucureştiul, pătrundea tot mai insistent moda balurilor, distracţiilor extravagante, dansurilor moderne şi alte deprinderi ale modului de viaţă occidental. Au început să prospere cârciumile, cazinourile şi alte localuri de distracţie. În „Constelaţia Lirei” de pe firmamentul Bucureştiului răsar stele de primă mărime precum Cristian Vasile, Teodor Zavaidoc, Gion Moscopol, Titi Botez etc., care au îmbogăţit tezaurul culturii naţionale şi fonoteca de aur cu melodii de neuitat. Tocmai erau la modă romanţele şi tangourile. Acum şi aici, în grădina cu flori multe a Bucureştiului de odinioară, îşi ia zborul şi inegalabila privighetoare pre nume Maria Tănase, apoi Mia Braia, Ioana Radu etc. În pofida escaladei fascismului, viaţa continua să-şi urmeze cursul ei firesc. În primii ani de război, sub cele mai crâncene bombardamente, Bucureştiul petrecea ca în anii cei (ne)buni. Localurile de distracţie aveau o clientelă veselă, petrecăreaţă, cu ofiţeri germani însoţiţi de femei de lux, „femei fără oase” – cum le-a numit cineva, întreţinute de unii sau de alţii. Destule erau printre ele şi de acelea care nu se jenau să-şi afişeze tariful pe uşa lor din hotelul în care primeau muşteriii.
Restaurantul „Îngeraşul” era localul în care se adunau admiratorii lui Teodor Zavaidoc, cu numele adevărat Marin Teodorescu. Acest interpret îndrăgit (şi îndrăcit) prefera cântecele cu ritmuri energice, dansante şi era solicitat la toate petrecerile. Vocea originală a lui Zavaidoc trezea din amorţire toate inimile împietrite.
Avea un caracter excentric şi ajunsese cu timpul a fi un om trufaş, orgolios şi pretenţios cum nu mai era altul în pleiada de artişti a oraşului. Dumnezeu îi dăruise o voce cu adevărat de aur, dar şi o inimă haină, după cum aveau să demonstreze faptele sale ulterioare, pe care nici succesul, nici onorurile şi nici dragostea admiratorilor nu au putut-o îmblânzi. Devenise cu totul afectat de vanitate şi derutat de amorul propriu, astfel încât orice neconformare cu o asemenea autoritate ca el putea fi periculoasă.
În Bucureştiul de atunci romanţele, tangourile şi valsurile făceau ravagii şi învârteau corpurile celor ce dansau, sucindu-le şi mintea. Amatorii acestor genuri muzicale mergeau la restaurantul „Vulpea roşie”, unde cânta Cristian Vasile. Vocea catifelată şi cântecele sentimentale ale acestui interpret nu lăsau indiferent pe nimeni. Multe domnişoare şi doamne ieşeau de la concertele lui Cristian Vasile plângând ca nişte şcolăriţe. În scurt timp, restaurantul „Vulpea roşie” devenise localul preferat al tuturor îndrăgostiţilor şi atrăgea cei mai mulţi clienţi din tot Bucureştiul. Numele interpretului Cristian Vasile era pe buzele tuturor, mulţi adormeau şi se trezeau fredonând cântecele lui.
Într-o seară, în acest local a intrat o şatră de ţigani, în mijlocul căreia se evidenţia prin frumuseţe o ţigancă cu numele Rada Moldoveanu. Faţa ei frumoasă, ochii mari şi pătrunzători, buzele senzuale, părul negru ca smoala – toate constituiau o făptură voluptoasă şi splendidă. Toată ţigănimea roia în jurul ei ca muştele la miere, până când pe scenă şi-a făcut apariţia, abia zărit prin perdeaua de fum aromat, Cristian Vasile. Aplauze nebuneşti l-au însoţit, iar şatra gălăgioasă şi obraznică s-a liniştit. După primul cântec, ţiganii s-au aşezat pe scaune, iar Rada a căzut pe gânduri şi nu a mai scos nici o vorbă până la sfârşitul concertului. Unele doamne plângeau. După ce şi-a sfârşit programul, Cristian Vasile a dispărut neobservat. Pierzându-l din ochi, ţiganca a şezut jumătate de ceas ca pe ace, cugetând ce ar putea face ca să-l găsească. Servitoarea localului i-a spus că ar putea fi în cârciuma de alături. Fără a mai ezita nici o clipă, a mers într-acolo, l-a găsit şi s-a aşezat lângă el. Ce i-o fi spus? Numai ei ştiu şi Dumnezeu. După ce au ascultat înlănţuiţi vioara arsă a bătrânului ţigan lăutar, s-au luat de mâini şi au dispărut în întunericul nopţii. Din clipa aceea tot timpul erau împreună şi nimeni nu i-a mai văzut vreodată unul fără altul.
Între timp, compozitorul Ionel Fernic, împreună cu interpretul, adaptaseră melodia şi cuvintele unui nou tangou spaniol, numit Zarada sau Zaraza. Acesta este un cuvânt spaniol, diferit de cel de origine slavă şi în traducere înseamnă „splendidă”, „strălucitoare”. Pentru că se asocia prin asemănarea sonoră cu numele ţigăncii (Rada – Zarada), s-a creat impresia că tangoul – melodia şi cuvintele – a fost consacrat iubitei lui Cristian Vasile. Acest fapt crea un farmec deosebit, sporind popularitatea cântecului şi a interpretului. Iar Rada devenise Zarada sau Zaraza. Turmentat de parfumul gloriei şi de amorul ţigăncii, artistul se simţea în culmea fericirii. Zarada începu să cânte şi ea pe scenă.
Tangoul „Zarada” a fost cel mai mare succes al lui Cristian Vasile, care l-a întrecut cu mult pe Zavaidoc. Doi ani minunaţi, de când o cunoscu pe Zarada, trecură ca un vis. În avântul său triumfal, propulsat de dragoste, Cristian atinse zenitul gloriei şi al succesului.
Din pricina „Zarazei”, Zavaidoc a pierdut o bună parte din clientelă. Mulţi admiratori de-ai săi, care preferau să vină în restaurantul unde cânta Zavaidoc, acum se duceau la concertele lui Cristian Vasile. Aceasta însemna, pe lângă alte inconveniente, şi diminuarea câştigului. Şi Zavaidoc, cântăreţul cu voce de aur şi cu inimă haină, şi-a pus gând rău. Smulgându-şi părul de invidie şi ură, a încercat să-l înlăture pe Cristian Vasile mai întâi cu mijloace nobile, stând câteva nopţi la pianul său hodorogit şi încercând să compună noi cântece cu care l-ar putea întrece pe rivalul său. După vreo câteva zile şi nopţi pierdute fără nici un rezultat, s-a hotărât să recurgă la alte mijloace, mai puţin nobile.
În lumea interlopă, Zavaidoc era protejat de bandele lui Borilo, iar Cristian Vasile – de gruparea criminală a fraţilor Grigore. În Bucureştiul de atunci, putred de corupt, mardeiaşii oraşului aveau monopolul asupra cabaretelor, cazinourilor şi bordelurilor, de unde îşi încasau „impozitele”. Borilo a refuzat să îndeplinească intenţiile lui Zavaidoc, spunând că şi lui îi place cum cântă Cristian, că ar fi păcat de la Dumnezeu să omori un asemenea artist şi începu să fredoneze şi el cântecul „Zaraza”. Ideea îi veni tocmai când murmura cu ochii închişi pe jumătate de plăcere cântecul cel fatal. Terminând de cântat, îi spuse lui Zavaidoc că ar putea fi de acord s-o omoare pe Zarada, pentru că anume ei i se datorează succesele din ultimul timp ale sentimentalului interpret de tangouri. Zavaidoc se mulţumi şi cu atâta, înţelegând bine că fără Zarada rivalul său nu va mai cânta atât de frumos.
Neputându-şi înfrâna vechile deprinderi, Zarada tânjea după libertăţile ţigăneşti şi drumurile şatrei. Uneori o mai apuca dorul să rătăcească sub lună şi stele, prin locuri ştiute numai de ea. Astfel, în una din seri, care avea să-i fie fatală, ieşise din casă şi se duse să-i cumpere ţigări iubitului. La uşa cârciumii, în locul unde altădată stătea un bătrânel uscăţiv cu un baston în mână, vânzând mahorcă, acum se postase o pocitanie mascată, care ţinea sub manta un pumnal în loc de baston. Când Zarada a dat să intre în cârciumă, matahala şi-a încleştat mâna în părul ei bogat, a muşcat-o sălbatic de buze şi parcă dintr-aceeaşi mişcare i-a tăiat beregata, împlântând adânc cuţitul.
Văzând că Zarada nu se mai întoarce, Cristian Vasile a căutat-o până în zori. Dimineaţa a fost găsită moartă la uşa cârciumii, cu rochia scăldată în sânge.
La interogatoriu a fost adus ca suspect şi Cristian. Zguduit de cele văzute, artistul era cu ochii în lacrimi şi avea o licărire de nebunie. Când a ieşit de la poliţie, s-a dus ţintă la prima cârciumă şi a băut până nu a mai ştiut de el. Peste ani, în această cârciumă se mai păstra ca amintire locul de unde nenorocitul cântăreţ, înnebunit de durere şi disperare, muşcase din scândura mesei.
De pe înaltul catafalc, aşezat pe o trăsură purtată de patru cai, Zarada era la fel de frumoasă ca şi în viaţă; o mare de oameni în lacrimi, formând un lung cortegiu funebru, o petrecea în ultimul drum pe cea mai frumoasă ţigancă a Bucureştiului de atunci. Doar persoana principală lipsea…
Înecându-şi durerea şi tristeţea în beţie, din a cărei pricină nu fusese în stare să participe nici la funeraliile Zaradei, în scurt timp talentatul artist de adineaori degradase până la cea mai de jos treaptă a condiţiei umane. Calculele lui Zavaidoc se adeveriseră întocmai. Moartea Zaradei a însemnat sfârşitul carierei artistice a interpretului şi totodată degradarea lui psihică, morală şi fizică.
Când s-a rupt firul vieţii Zaradei, era vreme de război şi prin oraşe defuncţii nu se înhumau, ci se incinerau. La crematoriul „Învierea”, unde au fost arse rămăşiţele pământeşti ale regretatei femei, cenuşa se păstra în urne.
Ceea ce a urmat ţine de domeniul misticii şi nebuniei. Într-o noapte, înfierbântat de alcool, împins de nebunie, mistuit de dorul Zaradei, a pătruns prin fereastră în crematoriu. Orbecăind prin întuneric, a pipăit zeci de urne cu mânere frumoase, din fier forjat, frumos aranjate în câteva rânduri. Când a găsit urna cu cenuşa Zaradei, şi-a apăsat buzele pe argila ei rece, a strâns-o la piept şi a dus-o acasă. Apoi, a început sinistrul ritual pe care i-l inspirase, fără îndoială, sminteala. În fiecare dimineaţă înghiţea câte o lingură de cenuşă. Astfel, i se părea că o are pe iubita sa alături. După ce a terminat cenuşa iubitei, a băut terebentină. Lichidul toxic a avut un impact fatal. Artistul a rămas în viaţă, dar nu a mai putut reveni niciodată la activitatea scenică, nici măcar la normalitate. Terebentina şi alcoolul i-au ars coardele vocale şi el nu a mai putut cânta.
Prin 1958, cu ocazia unei stagiuni, teatrul din Ploieşti se afla în turneu prin Dobrogea. La teatrul din Brăila, un om care părea bătrân, cu înfăţişare de boschetar, lucra ca fochist şi uşier, câştigându-şi astfel bucata de pâine, mai mult din milă. El le povestea tuturor istoria vieţii sale, însă nimeni nu-i dădea nici o atenţie. Directorul teatrului din Ploieşti a recunoscut în acest boschetar pe celebrul, odinioară, Cristian Vasile.
“Pe Cristian Vasile l-am cunoscut mult mai târziu, la Piatra Neamţ, la teatru. Era regizor de culise. Şi tot ce îmi aduc aminte despre el este delicateţea lui”, rememorează scriitorul George Bălăiţă. De femeia Zaraza nu îşi aminteşte nimeni. Nici Cristian Vasile nu a mai şoptit din acea noapte o vorbă despre dragostea dintre ei. A purtat-o mereu pe buze, ferecată în trupul lui. Parcă nu ar fi cunoscut-o niciunul sau, odată intrată în sufletul lor, nu au mai putut să o găsească. Din ’49, cand şi-a ars coardele vocale cu terebentină, nici muzicianul nu i-a mai dat glas, dar a rămas pentru totdeauna, pe vechile viniluri.
Surse: Timpul, 22 aprilie 2005, nr.217
Jurnalul National, 25 octombrie 2004
In
E un film care nu trebuie sa-l ratati!