ziua 2

•29 May, 2012 • Leave a Comment

Intotdeauna mi-am dorit o fata perfecta,
Intr-o lume de mult timp defecta,
Dar odata am realizat,
Ca demult acest lucru mi s-a-ntamplat.
A fost pe data de 9 iunie.
La inceput era o nebunie.
Trecand peste noi ani si probleme,
Am inceput amandoi s-avem dileme.
“O fi bine ce facem?” ne intrebam,
Eram fericiti, apoi ne certam
Usor, usor mi-am dat seama,
Cum parca cineva ne chema
Si ne spunea nu sunteti buni
Unul pentru celalalt
Vrei sa te razbuni?
Restul nu mai dezvolt.
Si abia acum eu am vazut
Ca perfecta erai pentru mine demult…

Te-am iubit, te iubesc, te voi iubi…
Doza ta de fericire si zambete nelimitate
NPR

ziua 1

•29 May, 2012 • Leave a Comment

Cateodata, atunci cand ma trezesc,
La marginea patului stau si gandesc.
Oare mai are rost sa traiesc,
Atunci cand ti s-a spus nu te mai iubesc,
Nu te mai doresc, nu te mai indragesc.
Iubirea adevarata nu poate fi uitata,
Ca un pantof vechi, nefiind purtata.
Dragostea e o samanta in suflet semanata,
Din care creste un copac al vietii, Incurcata
poveste ce doresc sa-ti spun,
Probabil acum zici ca sunt nebun.
La mine in inima o padure crescu.
Si in fiecare zi poti auzi cucu, cucu.
Parca imi numara secundele,
Cauntand pe cer pleiadele.
Poate ele-mi vor da curaj,
Sa m-avant in ambuteiaj,
Sa caut sa te regasesc
sa-ti spun din nou te iubesc…

Te-am iubit, te iubesc, te voi iubi…
Doza ta de fericire si zambete nelimitate
NPR

Un zambet de sub metrou

•29 May, 2012 • Leave a Comment

Incep un pic subit si brusc

Nu apuc nici sa casc

Cand zic ca viata se duce pe pula

Doar daca ai pula prea lunga pentru a controla

Versurile astea care ti infiripa usor in sange

Si le canti pe strada ascultand ca un inger

De te crezi mare om tu realizat

Cand puti a cacat si esti cel mai prost din sat

Visezi pizde multe … ramai cu visu’

Cand vine malacu’ la parnaie si-ti infige chelu’

Adanc in suflet sa-ti tina caldurica

in zilele de iarna…. frica

 

poezie redactata pe 12 iulie 2008

Mi-e greu….

•13 July, 2008 • Leave a Comment

Mi-e greu sa te uit…

Mi-e greu sa respir…

In al meu suflet balacit

Scaldat in in ce-a fost si nu ce va fi….

Un suflet pustiu ascuns departe

De tot ce exista de toate…

Relele pe care tu mi le-ai facut…

Doar prin indiferenta acuta

O boala fara scapare care mi-ai dat-o

Fara sa gandesti ca eu am sentimente

Ca iubesc fara regrete

Si ma folosesti ca pe un tricou vechi

Care il porti odata pe luna …

A fost odata candva preferatul tau

Dar acum te-ai emancipat …

Ink iti place dar mai ai altele mai frumoase ca el

Ink mai ti dar vrei sa il arunci

incerci sa il mai porti, cum faceai alta data

dar ceva nu-i la fel nu se indreaza in peisaj

Vremurile se skimba si tu nu stii ce sa faci …

peisajul e acum altul plin de roz

si el ramane fidelul tricou mov

care desi are un renume prost

(din cauza culorii evident)

se incadreaza in orice peisaj

Problema e ca nu observi

Si incerci altceva …

Si tricoul odata preferat

Se afla acum la spalat

Dar nu din cauza purtarii

Ci din cauza neingrijiri

pe acel tricou s-a pus praf

Stand in dulap ramanandu-ti fidel

El nu se supara el asteapta sa fie

Singurul tricou care te face pe tine

Sa fi tu in orice fel de peisaj

….

Mi-e greu…

Fiind un tricou mov

Mi-e greu sa-ti fiu fidel

Chiar daca nu ma iubesti

Mi-e greu sa incerc sa te fac fericita

Cand tu te simti neimplinita

Dar asta e slujba mea …

Si o iubesc …

Sper ca intr-o zi o sa intelegi

Ce inseamna sa ai un suflet mov

Pana la ultima tesatura

Oare se merita…

•21 May, 2008 • Leave a Comment

Adevarul e ca tu nu stii
Ce efect ai asupra culorii
Vietii ce ma inconjoara
De imi faci lumea amara
Inima tresare catre orizonturi noi
Necunoscute de unii dintre voi
Catre drumul pavat cu fericire
Care il gasesti in cuvantul iubire

Acea poteca stramta o gasesti rar in viata
Dar vine tristete cea hoata
Si te fura de pe drumul cel bun
Insotita de ratiune care zice ca esti nebun
Pentru simplul fapt ca tu incerci sa te descurci
Intr-o lume prea atenta la anumiti “comici”
Ce vor sa distruga tot ce face omul om
Sentimentele…

Marlania

•16 May, 2008 • Leave a Comment

Marlania nu se vede sau aude … ea se simte. Se simte precum un cutit infipt pe la spate. Marlania e sora urata a invidiei si se dezvolta la persoanele care sunt invidioase dintr-un motiv sau altul fara sa realizeze sau cu deplina constiinta ca sunt marlani. E un fenomen des intalnit (in Romania cel putin caci in strainatate nu am stat destul sa imi dau seama). In ziua te azi te poti la oricine astepta sa fie marlan (pana ji la cel mai bun prieten al tau). Increderea precum si Justitia se zice ca e oarba. In momentul in care ai incredere intr-o persoana ai pierdut o particica din tine care numai tu o stiai si acum stai si astepti sa vezi daca persoana respectiva ti-o tradeaza sau ti-o respecta. Fugiti de oamenii marlani sau invidiosi care va zik k sunt prietenii vostrii (pot sa minta). Nu aveti incredere intr-o persoana (care a demonstrat inainte ca nu poate fi incredintata cu nici un secret). Articolul scris de mine este foarte subiectiv se refera la un anumit moment din viata mea. Ideea principala e sa incercati sa cunoasteti o persoana mai bine inainte sa aveti incredere in aceasta. Naivitatea poate duce la dezastre…

Adevarul iese la iveala intr-un final ….

•9 May, 2008 • 1 Comment

În perioada interbelică, după Marea Unire din 1918, societatea românească intră într-un proces de modernizare care cuprinde toate domeniile ei. În „Micul Paris”, cum era supranumit Bucureştiul, pătrundea tot mai insistent moda balurilor, distracţiilor extravagante, dansurilor moderne şi alte deprinderi ale modului de viaţă occidental. Au început să prospere cârciumile, cazinourile şi alte localuri de distracţie. În „Constelaţia Lirei” de pe firmamentul Bucureştiului răsar stele de primă mărime precum Cristian Vasile, Teodor Zavaidoc, Gion Moscopol, Titi Botez etc., care au îmbogăţit tezaurul culturii naţionale şi fonoteca de aur cu melodii de neuitat. Tocmai erau la modă romanţele şi tangourile. Acum şi aici, în grădina cu flori multe a Bucureştiului de odinioară, îşi ia zborul şi inegalabila privighetoare pre nume Maria Tănase, apoi Mia Braia, Ioana Radu etc. În pofida escaladei fascismului, viaţa continua să-şi urmeze cursul ei firesc. În primii ani de război, sub cele mai crâncene bombardamente, Bucureştiul petrecea ca în anii cei (ne)buni. Localurile de distracţie aveau o clientelă veselă, petrecăreaţă, cu ofiţeri germani însoţiţi de femei de lux, „femei fără oase” – cum le-a numit cineva, întreţinute de unii sau de alţii. Destule erau printre ele şi de acelea care nu se jenau să-şi afişeze tariful pe uşa lor din hotelul în care primeau muşteriii.

Restaurantul „Îngeraşul” era localul în care se adunau admiratorii lui Teodor Zavaidoc, cu numele adevărat Marin Teodorescu. Acest interpret îndrăgit (şi îndrăcit) prefera cântecele cu ritmuri energice, dansante şi era solicitat la toate petrecerile. Vocea originală a lui Zavaidoc trezea din amorţire toate inimile împietrite.

Avea un caracter excentric şi ajunsese cu timpul a fi un om trufaş, orgolios şi pretenţios cum nu mai era altul în pleiada de artişti a oraşului. Dumnezeu îi dăruise o voce cu adevărat de aur, dar şi o inimă haină, după cum aveau să demonstreze faptele sale ulterioare, pe care nici succesul, nici onorurile şi nici dragostea admiratorilor nu au putut-o îmblânzi. Devenise cu totul afectat de vanitate şi derutat de amorul propriu, astfel încât orice neconformare cu o asemenea autoritate ca el putea fi periculoasă.

În Bucureştiul de atunci romanţele, tangourile şi valsurile făceau ravagii şi învârteau corpurile celor ce dansau, sucindu-le şi mintea. Amatorii acestor genuri muzicale mergeau la restaurantul „Vulpea roşie”, unde cânta Cristian Vasile. Vocea catifelată şi cântecele sentimentale ale acestui interpret nu lăsau indiferent pe nimeni. Multe domnişoare şi doamne ieşeau de la concertele lui Cristian Vasile plângând ca nişte şcolăriţe. În scurt timp, restaurantul „Vulpea roşie” devenise localul preferat al tuturor îndrăgostiţilor şi atrăgea cei mai mulţi clienţi din tot Bucureştiul. Numele interpretului Cristian Vasile era pe buzele tuturor, mulţi adormeau şi se trezeau fredonând cântecele lui.

Într-o seară, în acest local a intrat o şatră de ţigani, în mijlocul căreia se evidenţia prin frumuseţe o ţigancă cu numele Rada Moldoveanu. Faţa ei frumoasă, ochii mari şi pătrunzători, buzele senzuale, părul negru ca smoala – toate constituiau o făptură voluptoasă şi splendidă. Toată ţigănimea roia în jurul ei ca muştele la miere, până când pe scenă şi-a făcut apariţia, abia zărit prin perdeaua de fum aromat, Cristian Vasile. Aplauze nebuneşti l-au însoţit, iar şatra gălăgioasă şi obraznică s-a liniştit. După primul cântec, ţiganii s-au aşezat pe scaune, iar Rada a căzut pe gânduri şi nu a mai scos nici o vorbă până la sfârşitul concertului. Unele doamne plângeau. După ce şi-a sfârşit programul, Cristian Vasile a dispărut neobservat. Pierzându-l din ochi, ţiganca a şezut jumătate de ceas ca pe ace, cugetând ce ar putea face ca să-l găsească. Servitoarea localului i-a spus că ar putea fi în cârciuma de alături. Fără a mai ezita nici o clipă, a mers într-acolo, l-a găsit şi s-a aşezat lângă el. Ce i-o fi spus? Numai ei ştiu şi Dumnezeu. După ce au ascultat înlănţuiţi vioara arsă a bătrânului ţigan lăutar, s-au luat de mâini şi au dispărut în întunericul nopţii. Din clipa aceea tot timpul erau împreună şi nimeni nu i-a mai văzut vreodată unul fără altul.

Între timp, compozitorul Ionel Fernic, împreună cu interpretul, adaptaseră melodia şi cuvintele unui nou tangou spaniol, numit Zarada sau Zaraza. Acesta este un cuvânt spaniol, diferit de cel de origine slavă şi în traducere înseamnă „splendidă”, „strălucitoare”. Pentru că se asocia prin asemănarea sonoră cu numele ţigăncii (Rada – Zarada), s-a creat impresia că tangoul – melodia şi cuvintele – a fost consacrat iubitei lui Cristian Vasile. Acest fapt crea un farmec deosebit, sporind popularitatea cântecului şi a interpretului. Iar Rada devenise Zarada sau Zaraza. Turmentat de parfumul gloriei şi de amorul ţigăncii, artistul se simţea în culmea fericirii. Zarada începu să cânte şi ea pe scenă.

Tangoul „Zarada” a fost cel mai mare succes al lui Cristian Vasile, care l-a întrecut cu mult pe Zavaidoc. Doi ani minunaţi, de când o cunoscu pe Zarada, trecură ca un vis. În avântul său triumfal, propulsat de dragoste, Cristian atinse zenitul gloriei şi al succesului.

Din pricina „Zarazei”, Zavaidoc a pierdut o bună parte din clientelă. Mulţi admiratori de-ai săi, care preferau să vină în restaurantul unde cânta Zavaidoc, acum se duceau la concertele lui Cristian Vasile. Aceasta însemna, pe lângă alte inconveniente, şi diminuarea câştigului. Şi Zavaidoc, cântăreţul cu voce de aur şi cu inimă haină, şi-a pus gând rău. Smulgându-şi părul de invidie şi ură, a încercat să-l înlăture pe Cristian Vasile mai întâi cu mijloace nobile, stând câteva nopţi la pianul său hodorogit şi încercând să compună noi cântece cu care l-ar putea întrece pe rivalul său. După vreo câteva zile şi nopţi pierdute fără nici un rezultat, s-a hotărât să recurgă la alte mijloace, mai puţin nobile.

În lumea interlopă, Zavaidoc era protejat de bandele lui Borilo, iar Cristian Vasile – de gruparea criminală a fraţilor Grigore. În Bucureştiul de atunci, putred de corupt, mardeiaşii oraşului aveau monopolul asupra cabaretelor, cazinourilor şi bordelurilor, de unde îşi încasau „impozitele”. Borilo a refuzat să îndeplinească intenţiile lui Zavaidoc, spunând că şi lui îi place cum cântă Cristian, că ar fi păcat de la Dumnezeu să omori un asemenea artist şi începu să fredoneze şi el cântecul „Zaraza”. Ideea îi veni tocmai când murmura cu ochii închişi pe jumătate de plăcere cântecul cel fatal. Terminând de cântat, îi spuse lui Zavaidoc că ar putea fi de acord s-o omoare pe Zarada, pentru că anume ei i se datorează succesele din ultimul timp ale sentimentalului interpret de tangouri. Zavaidoc se mulţumi şi cu atâta, înţelegând bine că fără Zarada rivalul său nu va mai cânta atât de frumos.

Neputându-şi înfrâna vechile deprinderi, Zarada tânjea după libertăţile ţigăneşti şi drumurile şatrei. Uneori o mai apuca dorul să rătăcească sub lună şi stele, prin locuri ştiute numai de ea. Astfel, în una din seri, care avea să-i fie fatală, ieşise din casă şi se duse să-i cumpere ţigări iubitului. La uşa cârciumii, în locul unde altădată stătea un bătrânel uscăţiv cu un baston în mână, vânzând mahorcă, acum se postase o pocitanie mascată, care ţinea sub manta un pumnal în loc de baston. Când Zarada a dat să intre în cârciumă, matahala şi-a încleştat mâna în părul ei bogat, a muşcat-o sălbatic de buze şi parcă dintr-aceeaşi mişcare i-a tăiat beregata, împlântând adânc cuţitul.

Văzând că Zarada nu se mai întoarce, Cristian Vasile a căutat-o până în zori. Dimineaţa a fost găsită moartă la uşa cârciumii, cu rochia scăldată în sânge.

La interogatoriu a fost adus ca suspect şi Cristian. Zguduit de cele văzute, artistul era cu ochii în lacrimi şi avea o licărire de nebunie. Când a ieşit de la poliţie, s-a dus ţintă la prima cârciumă şi a băut până nu a mai ştiut de el. Peste ani, în această cârciumă se mai păstra ca amintire locul de unde nenorocitul cântăreţ, înnebunit de durere şi disperare, muşcase din scândura mesei.

De pe înaltul catafalc, aşezat pe o trăsură purtată de patru cai, Zarada era la fel de frumoasă ca şi în viaţă; o mare de oameni în lacrimi, formând un lung cortegiu funebru, o petrecea în ultimul drum pe cea mai frumoasă ţigancă a Bucureştiului de atunci. Doar persoana principală lipsea…

Înecându-şi durerea şi tristeţea în beţie, din a cărei pricină nu fusese în stare să participe nici la funeraliile Zaradei, în scurt timp talentatul artist de adineaori degradase până la cea mai de jos treaptă a condiţiei umane. Calculele lui Zavaidoc se adeveriseră întocmai. Moartea Zaradei a însemnat sfârşitul carierei artistice a interpretului şi totodată degradarea lui psihică, morală şi fizică.

Când s-a rupt firul vieţii Zaradei, era vreme de război şi prin oraşe defuncţii nu se înhumau, ci se incinerau. La crematoriul „Învierea”, unde au fost arse rămăşiţele pământeşti ale regretatei femei, cenuşa se păstra în urne.

Ceea ce a urmat ţine de domeniul misticii şi nebuniei. Într-o noapte, înfierbântat de alcool, împins de nebunie, mistuit de dorul Zaradei, a pătruns prin fereastră în crematoriu. Orbecăind prin întuneric, a pipăit zeci de urne cu mânere frumoase, din fier forjat, frumos aranjate în câteva rânduri. Când a găsit urna cu cenuşa Zaradei, şi-a apăsat buzele pe argila ei rece, a strâns-o la piept şi a dus-o acasă. Apoi, a început sinistrul ritual pe care i-l inspirase, fără îndoială, sminteala. În fiecare dimineaţă înghiţea câte o lingură de cenuşă. Astfel, i se părea că o are pe iubita sa alături. După ce a terminat cenuşa iubitei, a băut terebentină. Lichidul toxic a avut un impact fatal. Artistul a rămas în viaţă, dar nu a mai putut reveni niciodată la activitatea scenică, nici măcar la normalitate. Terebentina şi alcoolul i-au ars coardele vocale şi el nu a mai putut cânta.

Prin 1958, cu ocazia unei stagiuni, teatrul din Ploieşti se afla în turneu prin Dobrogea. La teatrul din Brăila, un om care părea bătrân, cu înfăţişare de boschetar, lucra ca fochist şi uşier, câştigându-şi astfel bucata de pâine, mai mult din milă. El le povestea tuturor istoria vieţii sale, însă nimeni nu-i dădea nici o atenţie. Directorul teatrului din Ploieşti a recunoscut în acest boschetar pe celebrul, odinioară, Cristian Vasile.

“Pe Cristian Vasile l-am cunoscut mult mai târziu, la Piatra Neamţ, la teatru. Era regizor de culise. Şi tot ce îmi aduc aminte despre el este delicateţea lui”, rememorează scriitorul George Bălăiţă. De femeia Zaraza nu îşi aminteşte nimeni. Nici Cristian Vasile nu a mai şoptit din acea noapte o vorbă despre dragostea dintre ei. A purtat-o mereu pe buze, ferecată în trupul lui. Parcă nu ar fi cunoscut-o niciunul sau, odată intrată în sufletul lor, nu au mai putut să o găsească. Din ’49, cand şi-a ars coardele vocale cu terebentină, nici muzicianul nu i-a mai dat glas, dar a rămas pentru totdeauna, pe vechile viniluri.

Surse: Timpul, 22 aprilie 2005, nr.217

Jurnalul National, 25 octombrie 2004